Jurnal de călătorie (partea a doua): Cascada Cociu
Când lucrurile par simple, dar nu e chiar așa. Este, totuși, o poveste cu happy end.
Părăsim dis de dimineață Conacul, după un mic dejun (mai bine zis un mare dejun) care ar face invidios orice boier de pe vremuri. Ar fi vrut să înceapă el așa dimineața.
Dacă nu mă credeți, ia uitați-vă aici (și asta nu e tot, dar vă las pe voi să descoperiți când treceți pe la Conac). Toate-s făcute în casă, de niște spiriduși drăguți care se trezesc cu noaptea în cap și care au soarele-n priviri când dau cu ochii de noi, gata echipați de drum.
După marele dejun, entuziasmul de dimineață pălește puțin, dar nu ne lăsăm. O cascadă ne așteaptă, drumul pare ușor și scurt, doar 1,4 km, așa am văzut pe indicatorul în apropiere de Băile Herculane cu o zi înainte.
Gata de aventură? Nu ne întrebăm, pentru că probabil dacă o facem, am da înapoi buzna în camerele noastre pictate colorat și am lăsa lenea (sau poate plasa cu cărți pe care am cărat-o de acasă) să ne ocupe ziua.
Dar nu, cum să ratăm cascada Cociu. Că doar e un drum scurt până la cea mai înaltă cascadă din România, o văzusem în poze și părea ceva spectaculos. Bocanci, bețe, un rucsac mic – gata de drum.
Prima parte a traseului prin pădure, cu traversări frumoase ale Roșetului (râul care se formează din cascadă), o petrecem râzând: o oră si 40 de minute pe indicator? Un kilometru si ceva? Ha! Poate în patru labe și facem mai puțin de atât. Ei bine… îmi voi aduce aminte despre vorbele mele puțintel mai târziu, când parcă nici nu mai râdeam așa cu poftă.
Brațele lungi ale copacilor se întind verzi și elegante spre cerul albastru. E frumos dansul acesta vertical al lor spre lumină, așa că mă opresc să fac o poză, că doar unde e graba?
Panta devine dintr-o dată aspră, am zis aha, începe distracția.
De data aceasta nu mă mai uit în sus, spre brațe, văd doar gleznele copacilor, bine înfipte în pământ, pe care urcăm ca pe niște trepte din lemn neprietenoase.
Ne tot cățărăm voioși vreo jumătate de oră. Așa ar trebui să sune povestea, dar în realitate bombăneam, transpiram și spuneam vorbe de duh (cei care urcă pe munte sau aleargă înțeleg bine despre ce e vorba, nu mai detaliez).
Nu se vedea nimic care să anunțe prezența cascadei, deși începuse să se audă zgomotul unei prăbușiri de apă. Pas după pas, urcăm și mintea mi se golește de gânduri. Doar efort și dorința să se termine odată.
Și cascada așteptată apare, în toată nebunia ei tumultoasă, printre frunzișul des al copacilor.
Mai fac un pas. Stânca deasupra cascadei este îmbrăcată într-o lumină aurie incredibilă, ca un halou, iar sus de tot, din vârful ei, câțiva pini negri de Banat stau bine înfipți în piatră. Sunt uimitori cum reușesc să își agate rădăcinile sus, pe cele mai abrupte stânci.
Privesc mult acest triunghi de lumină și uit de tot. Este foarte ciudată lumina asta, este dincolo de noi și totuși ajunge direct în noi, purtată de cursul lung de apă. Miraculos.
De sus de tot, apa se predă adierilor de vânt, ca apoi să se împrăștie sub forma unui văl transparent pe stânci.
Mă întorc și zic: hai, plecăm? Deși mă tot opream să mă uit înapoi, fără părere de rău am plecat, pentru că știam că o să iau pentru totdeauna cu mine, jos, acel triunghi de lumină și vălul de apă de pe creștetul stâncilor.
Înapoi la Conac, care ne așteaptă ca pe niște oaspeți de seamă, cam prăfuiți ei, dar nu face mofturi. Pentru el, boierii tot boieri rămân.
Mă uit la acoperișurile lui țuguiate și îmi vine brusc în minte triunghiul de lumină care stătea nemișcat acolo sus, pe stâncile Mehedinților. În hol, iile frumoase din vitrină îmi aduc aminte de vălul fin al cascadei. Frumusețea locurilor văzute astăzi s-a mutat astfel în Conac.
Cum să nu fie el magic și cum să nu te întorci mereu la el? Mai ales că e la drum, ajungi fără să treci ape și să sari din rădăcină în rădăcină. Ce ziceți, încercați?
Titlul și textul de mai sus îi aparțin Domniței Roxana, oaspete al Conacului, pe care o apreciem pentru că revine an de an, mai după mai, la Ponoarele, și pentru că îi este Conacul-casă câte o săptămana în care ia toți munții din preajmă la pas.
