Jurnal de călătorie (partea a șasea): Din valea bogată și verde cu apă, începe iarăși o urcare pe stânci spre Poiana Țăsnei

/în /de

Vreme indecisă, oameni hotărâți. Dimineața, petece de nori se amestecă cu seninul care nu se lasă nici el. Împachetăm repede (mai bine zis, semi-împachetăm), hotărâți să prindem măcar dimineața fără un strop de ploaie.

Mă opresc totuși pentru o secundă să pozez floarea dimineții pe o masă din conac (se pare că există un izvor nesecat de flori aici, întotdeauna apar altele proaspete pe mese).

În parcare, Ionela, crăiasa Conacului, ne petrece cu privirile până la mașină. Îi spunem pe fugă, cu rucsacii bălăngănind neînchiși pe umeri și pierzând pe rând câte un bocanc din mâinile ocupate cu multe lucruri: ne grăbim spre cheile Țăsnei, nu le putem lăsa nevăzute și anul acesta!

Drumul, clasic: direcția Băile Herculane. Știți deja povestea: drumul șerpuind prin sate până ajungem să vedem pe stânga Isverna în vale, apoi urcarea până în cel mai înalt punct unde este indicatorul spre Vârful lui Stan, în final coborârea spre minunata vale a Cernei. Înainte de coborâre, prind repede cu privirea vârfurile căciulate cu nori ale munților Cernei și Godeanu, cu frumusețea lor golașă. Pudice vârfurile astea de dimineață, îmi spun în gând. Sper să le treacă rușinea până după prânz și să se dezbrace de tot de nori, ca să ne bucurăm totuși de vreme senină pe chei.

Ajunși la motel Dumbrava, de unde începe traseul, privesc a câta oară indicatorul. Cam două ore până în Poiana Țăsnei, spune el.

Urcarea o știu bine: abruptă până la intrarea în chei. Nu te lasă să mergi tare, dar nici nu îți vine să te oprești. Vrei să ajungi repede sus, spectacolul stâncos te așteaptă.

Am făcut de vreo două sau trei ori și traseul complet punct galben, cu plecare Cheile Țăsnei, apoi vârful Pietrele albe, traversarea crovurilor și coborâre pe Cheile Tâmnei, dar promitem să ne întoarcem la el cu prietenii și cu cel puțin încă o mașină pentru a nu ne toci tălpile pe șosea (între punctele de plecare și sosire cred că sunt pe asfalt cel puțin 6 km).

Intrarea în chei se anunță spectaculoasă încă de la început, traversăm stânca ce-și încolăcește căușul de piatră al palmei ei în jurul nostru. Haideți, vă țin bine. Intrați.

Prima belvedere. Se înșiră, neacoperite de nicio perdea de nori, dealurile pe care am tropăit zilele trecute (inclusiv Cracu Lung), iar în spate Biliana, Arjana și lunga creastă a munților Cernei (cred că se vede, dacă îmi aduc bine aminte și Vârful Iuții ratat anul acesta).

 

Stau mult aici, dar cheile îmi aștern ca o invitație tăcută covorul gri de trepte către gala lor. Știu că sunt frumoase și faimoase. Vedete de Oscar, ce mai!

Pe stânci, garofițe cu rochițe franjurate își etalează și ele mătăsurile în bătaia slabă a vântului. Le spun: dacă avem noroc astăzi (și cred ca vom avea), nu o să ne pleoștească niciun strop de apă coafurile de gală.

Traversăm lumea de piatră și de flori și călcăm pe covorul stâncos cu ochii la pinii negri de Banat care stau cu rădăcinile lor înfipte doar în stâncă și cu acele îndreptate spre cer, ca într-o acrobație de neînțeles.

Drumul începe să coboare pe firul apei, unde începem jocul traversărilor. Mergem când pe o parte a apei, când pe cealaltă, ne oprim să prindem măcar pentru o secundă saltul curajos al firului de apă prin mici cascade.

Și-a creat firul acesta de apă propriul drum spre chemarea iubitei lui, Cerna, fără să bage în seamă stânca ce se împotrivea, nemișcată, imposibilei înaintări. Timpul și ploaia i-au fost aliați, ca în final să ajungă, cu un suspin, în brațele sortitei lui.

Din valea bogată și verde cu apă, începe iarăși o urcare pe stânci spre Poiana Țăsnei. Vedem pitită în vale Moara Dracilor și știm atunci că nu mai este mult până în poiană.

Privim cu un ochi indicatorul care spune că, dacă am continua traseul, în 7 ore am ajunge înapoi în drum cu traversarea Pietrelor Albe și a crovurilor și depunem fără regrete armele pe această băncuță care sprijină parcă un joc de X și 0 uitat de cei care au plecat înaintea noastră de aici.

Este soare și este verde și este calm în această poiană a uitării, unde nu ne mai auzim zumzăitul gândurilor. Tot ce bâzâie pe noi și în jur sunt gâzele antrenate de lumina amiezii, care se așează doar o secundă pe un braț sau pe nas, în zborul lor de o zi. Ne simțim nemuritori aici și poposim mult, fără să ne fie nici foame nici sete, doar cu noi. În acel moment, ne suntem suficienți. Unul X și celălalt 0, joc complet sub o bancă simplă de lemn.

Ne pregătim încet, în liniște, de întoarcere. Spre noi vine un cioban de la stâna din apropiere, care se apropie de însoțit de un puiandru alb și jucăuș de câine. Îl vedem de departe și îl așteptăm, să mai prelungim cu un strop veșnicia de pe băncuță.

Am văzut afișul în care se anunța meniul zilei de la stână.

I-am povestit că îl țin minte pe cel de acum foarte mulți ani, tot pe același copac, dar era scris de mână.

S-au schimbat vremurile, spuse el. Cel de mână era scris de soția mea, mai adăugă, apoi plecă înapoi spre stână, cu câinele alb la picior.

Petrecem lung cu privirea ciobanul și facem drum întors pe stânci, pe lângă apă și prin apă, apoi iar pe stânci. Suntem liniștiți și tăcuți ca și ele. Ce ar mai fi oare de spus?

Trecem de fâlfâirile rochițelor albe de garofițe și, la ieșirea din stâncărie, vedem pentru prima oară încă un indicator care arăta spre dreapta o variantă mai ușoară a potecii abrupte pe care urcasem de dimineață, cu sosire tot aproape de Dumbrava.

De atâția ani și nu o văzusem niciodată, urcasem și coborâsem de fiecare dată bombănind abruptul scurt până la intrarea în chei. Ne-a venit glasul pe poteca asta, facem haz și râdem de noi, cu glume de genul: de ce să ne fie ușor dacă poate să ne fie greu. Pădurea se umple de hohotele noastre de râs și până la Dumbrava coborâm pe o potecă lină și prietenoasă. Păi chiar așa, de ce să ne fie ușor când a putut să ne fie greu?

Zumzăiala gândurilor repornește. Ce facem? Ne întoarcem la Conac? Facem o vizită scurtă prin Herculane? Am pus din nou play la viață și la dilemele ei, mari și mărunte.
După amiaza, în parcarea Conacului, coborâm din mașină cu gurile până la urechi și dăm, ce să vezi, iarăși de Ionela. Hei, ați ajuns în chei? Da, am răspuns zâmbind, trăgând de rucsaci și bocanci.

“Am plecat de la crăiasa pietrei și a apei, Tâmna ca să ajungem acasă la crăiasa conacului”, zic eu în gând. Că doar nu îi spun asta cu glas tare, să creadă că m-a bătut prea mult soarele puternic în creștet.

Suntem acum acasă la ea, să ne prindă în căușul palmelor ei primitoare și să plecăm de aici curați, liniștiți și îndestulați.

Mare noroc cu crăiesele astea, vă spun eu. Aduc și liniște și râs, și coborâri în noi dar și ieșiri eliberatoare spre suprafață. Nu ne dați drumul din palme, crăieselor. Atâta timp cât i-or ține bocancii, X și 0 or să vă calce covoarele de gală, cu promisiunea surâsului vostru de Oscar.

Titlul și textul de mai sus îi aparțin Domniței Roxana, oaspete al Conacului, pe care o apreciem pentru că revine an de an, mai după mai, la Ponoarele, și pentru că îi este Conacul-casă câte o săptămana în care ia toți munții din preajmă la pas.