Jurnal de călătorie (partea a cincea): Prin liniștea curgătoare a albastrului Dunării, ca într-un vals românesc, nu vienez
La Conac, în lumina caldă a răsăritului, se toarce. Lenea unei blănoase tărcate s-a lipit de mine și parcă mă îndeamnă astăzi la o zi de pauză. Nici măcar nu am apucat să urc la mansardă, locul jucăuș al conacului. Fotoliile confortabile, billiardul, jocurile, cărțile (dacă știam, nu mai căram ditamai sacoșa de acasă) au rămas acolo, departe, la ultimul etaj. Ce-ar fi dacă…
Dar este o zi prea frumoasă, cu prea mult soare. Hai să împăcăm febra musculară din zilele trecute cu mâncărimea bocancilor care cer nemiloși: tură, tură, hai în tură, cu ceva ușor, dar foarte spectaculos: masivul Ciucaru Mare.
Cam departe, pe Clisura Dunării, adică mai vreo două ore de condus. Plănuim să plecăm în circuit, la dus pe Valea Cernei și la întors prin Drobeta Turnu Severin. Punem să ne țină de urât un audiobook pe Voxa și ne lăsăm purtați pe curbele spre Herculane de întorsăturile poveștilor dintr-un roman al lui Mihail Sebastian.
Nici nu simțim când intrăm pe Clisura Dunării. Aici oprim povestea și ne umplem ochii cu frumusețea acestui loc unic pe la noi, urmând pe drum apele albastre ale Dunării ca într-un vals românesc, nu vienez.
După ce trecem de Dubova, drumul urcă și, în vârful dealului, parcăm mașina fix la intrarea în traseu. Uite, au și terasă, dar berea din imagine este doar una virtuală, nu este nicio mișcare pe acolo.
Începem urcușul. Abrupt, ca orice traseu din zonă, dar de data asta scurt. Ajungem unu-doi sus, pe platou.
De aici începe spectacolul Dunării, pe care o vedem de sus unduindu-și pletele albastre printre stâncile abrupte și bucăți de pământ înverzite. Un joc al culorilor și al puterii, unde albastrul răbdător al apei învinge griul aparent de neclintit al stâncilor. Încăpățânarea apei a învins aici duritatea pietrei, croindu-și un drum sinuos, dar hotărât, prin mijlocul ei.
Așa a împărțit ea stânca în două maluri și oamenii în două popoare, atât de apropiate și totuși atât de diferite.
Și mai dur decât stânca este un ciulin colorat, apărându-și frumusețea neglorioasă cu țepi ascuțiți. Dacă te uiți de aproape la el, este uimitor de frumos, deși nu îți vine să îl culegi și să îl pui acasă în glastră.
Continuăm pe drumul ușor de pe platoul Ciucarului, deranjând fluturii albaștri care se mută de pe garofițele delicate pe florile de liliac aproape uscate. Am ratat liliacul anul acesta, am venit prea târziu aici.
Ne tot uităm după o țestoasă, dar pașii noștri prin iarba mare și colorată se întorc repede la potecă. Nu ne e dor de o mușcătură de viperă, așa că ne potolim.
Continuăm pe poteca păzită bine de stejarii bătrâni și ne bucurăm de umbra lor binecuvântată. E deja cald aici, nu îmi închipui cum o fi în timpul verii.
Ajungem aproape de punctul de plecare, am făcut un soi de circuit pe platou, ca apoi să coborâm panta mare de la început, spre mașină.
Nu înainte să vedem cum fac cale întoarsă și cei dintr-o șalupă (am văzut pe drum multe oferte pentru asemenea curse scurte), desenând un cerc fix în mijlocul fluviului.
Suntem acum jos, la punctul de plecare în traseu. Luăm din nou Clisura la admirat și ne mai uităm din când în când înapoi, spre spinarea blândă a Ciucarului.
Hai ca azi a fost relaș, un traseu frumos și leneș care ne bucură de fiecare dată și care demonstrează că totuși există și locuri frumoase la care ajungi ușor.
La întoarcere, urmăm cursul Dunării în cealaltă direcție, spre Drobeta. Ne minunăm ca de fiecare dată de Porțile de Fier și de minunea inginerească în care oamenii cei mici au reușit să adune pletele marii Dunării și să scoată din mănunchiul albastru puterea lor vie.
Ne lăsăm legănați de drum și de povestea lui Sebastian dincolo de Drobeta, până la Conac. Ca și stâncile pictate cu flori de pe Clisură, ne așteaptă neclintit.
În hol, liniștea torcătoare a tigratei ne aduce aminte că a venit timpul să punem bocancii în cui și papucii moi de casă în picioare.
Privim prin arcada terasei ca de pe o stâncă albastrul curgător al cerului și oftăm. A mai trecut o zi.
Titlul și textul de mai sus îi aparțin Domniței Roxana, oaspete al Conacului, pe care o apreciem pentru că revine an de an, mai după mai, la Ponoarele, și pentru că îi este Conacul-casă câte o săptămana în care ia toți munții din preajmă la pas.
