Jurnal de călătorie (partea a patra): Pericolele de lângă și din noi. Să știi când să faci drum întors
O nouă dimineață, un nou dor de ducă. Privim doar cu un ochi prognoza, toată săptămâna se anunțase ploioasă. Până acum avuseserăm noroc.
Destinația de astăzi este mult mai îndepărtată, ne îndreptăm spre Vârful Iuții cu plecare din Bogâltin, până unde vom face aproape două ore cu mașina de la Conac.
Ne linișteste începutul de zi, cu siguranța și bogăția lui.
Pe masa din dimineața asta, florile sunt mov și ne fac cu ochiul lor galben; hai, că nu va plouă, o să vedeți.
Pe geam, puțin înnorat, dar îmi întorc privirea spre calmul florilor. Mă neliniștește puțin această tură, pentru ca am avut doar o dată sau de două ori vreme frumoasă, în rest înnorat și ploaie, o dată chiar ne-a prins o furtună cu tunete și fulgere pe drum. Palpitant.
Loc de adăpost nu prea e când ajungi în creastă, așa că mă uit pe tot drumul până în Bogâltin pe cer, căutând dacă sunt nori aducători de ploaie și vijelie. Îmi caut în cap și eventuale scuze față de mine de întoarcere, recunosc. Și mă îmbărbătez: hai că nu e nor, în plus am bătut atâta drum, cum să facem cale întoarsă? La deal, deci.
Pornim pe poteca satului spre traseu, pe drum sunt niște câini răi într-o curte care nu e închisă, de fiecare dată au sărit la noi. Primul pericol palpabil. Trecem precaut pe lângă curtea cu pricina, câinii nu erau acolo, răsuflăm ușurați.
Ne petrec pe drum, sâsâind spre noi, câteva gâște și râdem copios. Zic: ar fi culmea să scăpăm de câini și să ne ciupească gâștele. Se descurajează și ne lasă să continuăm drumul, gâgâind spre firul de apă ce trece prin sat.
Începe urcarea. Dăm bună ziua unor vaci liniștite, care își leagănă gâturile în muzica clopotelor de la gât. Sunt numerotate fiecare și îți poartă mândre la vedere, în urechi, cartea de identitate din cea nouă, cu cip.
Norul vine și pleacă, urc bombănind malul înalt și neprietenos care duce spre prima priveliște frumoasă: o potecă în zig-zag care are în vârf un copac singuratic.
Nori negri vin și pleacă în viteză. Ajunși sus, la copacul din vârf, privim în dreapta spre Arjana, cel mai înalt vârf din munții Cernei. Și cel mai greu de cucerit pentru noi. I-am tot dat ocol atâția ani, dar ne-a alungat fie cu vreme rea, fie cu trasee pe care le-am rătăcit la un moment dat. Am ajuns pe ea plecând tot din Bogâltin anii trecuți și ne-a fugărit tot cu amenințarea norilor după ce am cucerit-o. Aprigă, dar frumoasă, Arjana asta!
Traversăm apoi o pădure frumoasă, de un verde violent, la fel ca și cearta unor păsări care găsiseră ceva de împărțit în desișul ei. Am încercat să le speriem cu sunete de uliu căutate pe telefon, dar erau atât de prinse în cearta lor, că parcă țipătul strident al uliului virtual le încingea și mai tare gâlceava.
Pădurea asta, mare și verde și prietenoasă are o frumusețe care în poza devine banală, ca a oricărui lucru cu personalitate, pe care lentila îl aplatizează și îl face comun. Eu am încercat, totuși.
Începe urcarea spre Iuții printr-o altă pădure, de unde sare speriat și dispare imediat un iepure mare. Inima îmi bate și mie, neliniștită, tot ca a lui, dar din alt motiv.
Dacă vine ploaia iar? Dacă tună, fulgeră? Dacă norul negru de pe Iuții ne fugărește iar mânios?
Ieșim din pădure și, deși pete de senin se ițeau dintre norii negri, plăcerea drumului a fost înlocuită doar de oboseală. Și nu obosiseră mușchii picioarelor, ci ai minții, încordată atâta timp de proiecții catastrofice.
Mai privim încă o dată spre Arjana, care rânjea fericită printre norișori albaștri, inofensivi.
Facem cale întoarsă. Uneori trebuie să recunoști că ai obosit și că vrei acasă. Muntele nu e un trofeu, e un drum pe care trebuie sa-l faci cu mușchii, dar și cu mintea la locul lor.
Ne consolăm pe loc, fără resentimente și fără părere de rău, cu o plimbare la întoarcere prin Drobeta. Și cu o înghețată, recunosc.
Ne întoarcem fericiți spre siguranța Conacului, unde nu ne aleargă nici norii, nici câinii și nici gâștele. Și nici măcar piedicile puse de propria noastră minte. E acolo, nemișcat și frumos. E? Pe unde ați rătăcit astăzi, neliniștiților?
Titlul și textul de mai sus îi aparțin Domniței Roxana, oaspete al Conacului, pe care o apreciem pentru că revine an de an, mai după mai, la Ponoarele, și pentru că îi este Conacul-casă câte o săptămana în care ia toți munții din preajmă la pas.
