Arhiva pentru categoria: Blog

Vreme indecisă, oameni hotărâți. Dimineața, petece de nori se amestecă cu seninul care nu se lasă nici el. Împachetăm repede (mai bine zis, semi-împachetăm), hotărâți să prindem măcar dimineața fără un strop de ploaie.

Mă opresc totuși pentru o secundă să pozez floarea dimineții pe o masă din conac (se pare că există un izvor nesecat de flori aici, întotdeauna apar altele proaspete pe mese).

În parcare, Ionela, crăiasa Conacului, ne petrece cu privirile până la mașină. Îi spunem pe fugă, cu rucsacii bălăngănind neînchiși pe umeri și pierzând pe rând câte un bocanc din mâinile ocupate cu multe lucruri: ne grăbim spre cheile Țăsnei, nu le putem lăsa nevăzute și anul acesta!

Drumul, clasic: direcția Băile Herculane. Știți deja povestea: drumul șerpuind prin sate până ajungem să vedem pe stânga Isverna în vale, apoi urcarea până în cel mai înalt punct unde este indicatorul spre Vârful lui Stan, în final coborârea spre minunata vale a Cernei. Înainte de coborâre, prind repede cu privirea vârfurile căciulate cu nori ale munților Cernei și Godeanu, cu frumusețea lor golașă. Pudice vârfurile astea de dimineață, îmi spun în gând. Sper să le treacă rușinea până după prânz și să se dezbrace de tot de nori, ca să ne bucurăm totuși de vreme senină pe chei.

Ajunși la motel Dumbrava, de unde începe traseul, privesc a câta oară indicatorul. Cam două ore până în Poiana Țăsnei, spune el.

Urcarea o știu bine: abruptă până la intrarea în chei. Nu te lasă să mergi tare, dar nici nu îți vine să te oprești. Vrei să ajungi repede sus, spectacolul stâncos te așteaptă.

Am făcut de vreo două sau trei ori și traseul complet punct galben, cu plecare Cheile Țăsnei, apoi vârful Pietrele albe, traversarea crovurilor și coborâre pe Cheile Tâmnei, dar promitem să ne întoarcem la el cu prietenii și cu cel puțin încă o mașină pentru a nu ne toci tălpile pe șosea (între punctele de plecare și sosire cred că sunt pe asfalt cel puțin 6 km).

Intrarea în chei se anunță spectaculoasă încă de la început, traversăm stânca ce-și încolăcește căușul de piatră al palmei ei în jurul nostru. Haideți, vă țin bine. Intrați.

Prima belvedere. Se înșiră, neacoperite de nicio perdea de nori, dealurile pe care am tropăit zilele trecute (inclusiv Cracu Lung), iar în spate Biliana, Arjana și lunga creastă a munților Cernei (cred că se vede, dacă îmi aduc bine aminte și Vârful Iuții ratat anul acesta).

Stau mult aici, dar cheile îmi aștern ca o invitație tăcută covorul gri de trepte către gala lor. Știu că sunt frumoase și faimoase. Vedete de Oscar, ce mai!

Pe stânci, garofițe cu rochițe franjurate își etalează și ele mătăsurile în bătaia slabă a vântului. Le spun: dacă avem noroc astăzi (și cred ca vom avea), nu o să ne pleoștească niciun strop de apă coafurile de gală.

Traversăm lumea de piatră și de flori și călcăm pe covorul stâncos cu ochii la pinii negri de Banat care stau cu rădăcinile lor înfipte doar în stâncă și cu acele îndreptate spre cer, ca într-o acrobație de neînțeles.

Drumul începe să coboare pe firul apei, unde începem jocul traversărilor. Mergem când pe o parte a apei, când pe cealaltă, ne oprim să prindem măcar pentru o secundă saltul curajos al firului de apă prin mici cascade.

Și-a creat firul acesta de apă propriul drum spre chemarea iubitei lui, Cerna, fără să bage în seamă stânca ce se împotrivea, nemișcată, imposibilei înaintări. Timpul și ploaia i-au fost aliați, ca în final să ajungă, cu un suspin, în brațele sortitei lui.

Din valea bogată și verde cu apă, începe iarăși o urcare pe stânci spre Poiana Țăsnei. Vedem pitită în vale Moara Dracilor și știm atunci că nu mai este mult până în poiană.

Privim cu un ochi indicatorul care spune că, dacă am continua traseul, în 7 ore am ajunge înapoi în drum cu traversarea Pietrelor Albe și a crovurilor și depunem fără regrete armele pe această băncuță care sprijină parcă un joc de X și 0 uitat de cei care au plecat înaintea noastră de aici.

Este soare și este verde și este calm în această poiană a uitării, unde nu ne mai auzim zumzăitul gândurilor. Tot ce bâzâie pe noi și în jur sunt gâzele antrenate de lumina amiezii, care se așează doar o secundă pe un braț sau pe nas, în zborul lor de o zi. Ne simțim nemuritori aici și poposim mult, fără să ne fie nici foame nici sete, doar cu noi. În acel moment, ne suntem suficienți. Unul X și celălalt 0, joc complet sub o bancă simplă de lemn.

Ne pregătim încet, în liniște, de întoarcere. Spre noi vine un cioban de la stâna din apropiere, care se apropie de însoțit de un puiandru alb și jucăuș de câine. Îl vedem de departe și îl așteptăm, să mai prelungim cu un strop veșnicia de pe băncuță.

Am văzut afișul în care se anunța meniul zilei de la stână.

I-am povestit că îl țin minte pe cel de acum foarte mulți ani, tot pe același copac, dar era scris de mână.

S-au schimbat vremurile, spuse el. Cel de mână era scris de soția mea, mai adăugă, apoi plecă înapoi spre stână, cu câinele alb la picior.

Petrecem lung cu privirea ciobanul și facem drum întors pe stânci, pe lângă apă și prin apă, apoi iar pe stânci. Suntem liniștiți și tăcuți ca și ele. Ce ar mai fi oare de spus?

Trecem de fâlfâirile rochițelor albe de garofițe și, la ieșirea din stâncărie, vedem pentru prima oară încă un indicator care arăta spre dreapta o variantă mai ușoară a potecii abrupte pe care urcasem de dimineață, cu sosire tot aproape de Dumbrava.

De atâția ani și nu o văzusem niciodată, urcasem și coborâsem de fiecare dată bombănind abruptul scurt până la intrarea în chei. Ne-a venit glasul pe poteca asta, facem haz și râdem de noi, cu glume de genul: de ce să ne fie ușor dacă poate să ne fie greu. Pădurea se umple de hohotele noastre de râs și până la Dumbrava coborâm pe o potecă lină și prietenoasă. Păi chiar așa, de ce să ne fie ușor când a putut să ne fie greu?

Zumzăiala gândurilor repornește. Ce facem? Ne întoarcem la Conac? Facem o vizită scurtă prin Herculane? Am pus din nou play la viață și la dilemele ei, mari și mărunte.
După amiaza, în parcarea Conacului, coborâm din mașină cu gurile până la urechi și dăm, ce să vezi, iarăși de Ionela. Hei, ați ajuns în chei? Da, am răspuns zâmbind, trăgând de rucsaci și bocanci.

“Am plecat de la crăiasa pietrei și a apei, Tâmna ca să ajungem acasă la crăiasa conacului”, zic eu în gând. Că doar nu îi spun asta cu glas tare, să creadă că m-a bătut prea mult soarele puternic în creștet.

Suntem acum acasă la ea, să ne prindă în căușul palmelor ei primitoare și să plecăm de aici curați, liniștiți și îndestulați.

Mare noroc cu crăiesele astea, vă spun eu. Aduc și liniște și râs, și coborâri în noi dar și ieșiri eliberatoare spre suprafață. Nu ne dați drumul din palme, crăieselor. Atâta timp cât i-or ține bocancii, X și 0 or să vă calce covoarele de gală, cu promisiunea surâsului vostru de Oscar.

Titlul și textul de mai sus îi aparțin Domniței Roxana, oaspete al Conacului, pe care o apreciem pentru că revine an de an, mai după mai, la Ponoarele, și pentru că îi este Conacul-casă câte o săptămana în care ia toți munții din preajmă la pas.

O nouă dimineață, un nou dor de ducă. Privim doar cu un ochi prognoza, toată săptămâna se anunțase ploioasă. Până acum avuseserăm noroc.

Destinația de astăzi este mult mai îndepărtată, ne îndreptăm spre Vârful Iuții cu plecare din Bogâltin, până unde vom face aproape două ore cu mașina de la Conac.

Ne linișteste începutul de zi, cu siguranța și bogăția lui.

Pe masa din dimineața asta, florile sunt mov și ne fac cu ochiul lor galben; hai, că nu va plouă, o să vedeți.

Pe geam, puțin înnorat, dar îmi întorc privirea spre calmul florilor. Mă neliniștește puțin această tură, pentru ca am avut doar o dată sau de două ori vreme frumoasă, în rest înnorat și ploaie, o dată chiar ne-a prins o furtună cu tunete și fulgere pe drum. Palpitant.

Loc de adăpost nu prea e când ajungi în creastă, așa că mă uit pe tot drumul până în Bogâltin pe cer, căutând dacă sunt nori aducători de ploaie și vijelie. Îmi caut în cap și eventuale scuze față de mine de întoarcere, recunosc. Și mă îmbărbătez: hai că nu e nor, în plus am bătut atâta drum, cum să facem cale întoarsă? La deal, deci.

Pornim pe poteca satului spre traseu, pe drum sunt niște câini răi într-o curte care nu e închisă, de fiecare dată au sărit la noi. Primul pericol palpabil. Trecem precaut pe lângă curtea cu pricina, câinii nu erau acolo, răsuflăm ușurați.

Ne petrec pe drum, sâsâind spre noi, câteva gâște și râdem copios. Zic: ar fi culmea să scăpăm de câini și să ne ciupească gâștele. Se descurajează și ne lasă să continuăm drumul, gâgâind spre firul de apă ce trece prin sat.

Începe urcarea. Dăm bună ziua unor vaci liniștite, care își leagănă gâturile în muzica clopotelor de la gât. Sunt numerotate fiecare și îți poartă mândre la vedere, în urechi, cartea de identitate din cea nouă, cu cip.

Norul vine și pleacă, urc bombănind malul înalt și neprietenos care duce spre prima priveliște frumoasă: o potecă în zig-zag care are în vârf un copac singuratic.

Nori negri vin și pleacă în viteză. Ajunși sus, la copacul din vârf, privim în dreapta spre Arjana, cel mai înalt vârf din munții Cernei. Și cel mai greu de cucerit pentru noi. I-am tot dat ocol atâția ani, dar ne-a alungat fie cu vreme rea, fie cu trasee pe care le-am rătăcit la un moment dat. Am ajuns pe ea plecând tot din Bogâltin anii trecuți și ne-a fugărit tot cu amenințarea norilor după ce am cucerit-o. Aprigă, dar frumoasă, Arjana asta!

Traversăm apoi o pădure frumoasă, de un verde violent, la fel ca și cearta unor păsări care găsiseră ceva de împărțit în desișul ei. Am încercat să le speriem cu sunete de uliu căutate pe telefon, dar erau atât de prinse în cearta lor, că parcă țipătul strident al uliului virtual le încingea și mai tare gâlceava.

Pădurea asta, mare și verde și prietenoasă are o frumusețe care în poza devine banală, ca a oricărui lucru cu personalitate, pe care lentila îl aplatizează și îl face comun. Eu am încercat, totuși.

Începe urcarea spre Iuții printr-o altă pădure, de unde sare speriat și dispare imediat un iepure mare. Inima îmi bate și mie, neliniștită, tot ca a lui, dar din alt motiv.

Dacă vine ploaia iar? Dacă tună, fulgeră? Dacă norul negru de pe Iuții ne fugărește iar mânios?

Ieșim din pădure și, deși pete de senin se ițeau dintre norii negri, plăcerea drumului a fost înlocuită doar de oboseală. Și nu obosiseră mușchii picioarelor, ci ai minții, încordată atâta timp de proiecții catastrofice.

Mai privim încă o dată spre Arjana, care rânjea fericită printre norișori albaștri, inofensivi.

Facem cale întoarsă. Uneori trebuie să recunoști că ai obosit și că vrei acasă. Muntele nu e un trofeu, e un drum pe care trebuie sa-l faci cu mușchii, dar și cu mintea la locul lor.

Ne consolăm pe loc, fără resentimente și fără părere de rău, cu o plimbare la întoarcere prin Drobeta. Și cu o înghețată, recunosc.

Ne întoarcem fericiți spre siguranța Conacului, unde nu ne aleargă nici norii, nici câinii și nici gâștele. Și nici măcar piedicile puse de propria noastră minte. E acolo, nemișcat și frumos. E? Pe unde ați rătăcit astăzi, neliniștiților?

Titlul și textul de mai sus îi aparțin Domniței Roxana, oaspete al Conacului, pe care o apreciem pentru că revine an de an, mai după mai, la Ponoarele, și pentru că îi este Conacul-casă câte o săptămana în care ia toți munții din preajmă la pas.

Când lucrurile par simple, dar nu e chiar așa. Este, totuși, o poveste cu happy end.

Părăsim dis de dimineață Conacul, după un mic dejun (mai bine zis un mare dejun) care ar face invidios orice boier de pe vremuri. Ar fi vrut să înceapă el așa dimineața.
Dacă nu mă credeți, ia uitați-vă aici (și asta nu e tot, dar vă las pe voi să descoperiți când treceți pe la Conac). Toate-s făcute în casă, de niște spiriduși drăguți care se trezesc cu noaptea în cap și care au soarele-n priviri când dau cu ochii de noi, gata echipați de drum.

După marele dejun, entuziasmul de dimineață pălește puțin, dar nu ne lăsăm. O cascadă ne așteaptă, drumul pare ușor și scurt, doar 1,4 km, așa am văzut pe indicatorul în apropiere de Băile Herculane cu o zi înainte.

Gata de aventură? Nu ne întrebăm, pentru că probabil dacă o facem, am da înapoi buzna în camerele noastre pictate colorat și am lăsa lenea (sau poate plasa cu cărți pe care am cărat-o de acasă) să ne ocupe ziua.
Dar nu, cum să ratăm cascada Cociu. Că doar e un drum scurt până la cea mai înaltă cascadă din România, o văzusem în poze și părea ceva spectaculos. Bocanci, bețe, un rucsac mic – gata de drum.

Prima parte a traseului prin pădure, cu traversări frumoase ale Roșetului (râul care se formează din cascadă), o petrecem râzând: o oră si 40 de minute pe indicator? Un kilometru si ceva? Ha! Poate în patru labe și facem mai puțin de atât. Ei bine… îmi voi aduce aminte despre vorbele mele puțintel mai târziu, când parcă nici nu mai râdeam așa cu poftă.

Brațele lungi ale copacilor se întind verzi și elegante spre cerul albastru. E frumos dansul acesta vertical al lor spre lumină, așa că mă opresc să fac o poză, că doar unde e graba?
Panta devine dintr-o dată aspră, am zis aha, începe distracția.

De data aceasta nu mă mai uit în sus, spre brațe, văd doar gleznele copacilor, bine înfipte în pământ, pe care urcăm ca pe niște trepte din lemn neprietenoase.
Ne tot cățărăm voioși vreo jumătate de oră. Așa ar trebui să sune povestea, dar în realitate bombăneam, transpiram și spuneam vorbe de duh (cei care urcă pe munte sau aleargă înțeleg bine despre ce e vorba, nu mai detaliez).
Nu se vedea nimic care să anunțe prezența cascadei, deși începuse să se audă zgomotul unei prăbușiri de apă. Pas după pas, urcăm și mintea mi se golește de gânduri. Doar efort și dorința să se termine odată.
Și cascada așteptată apare, în toată nebunia ei tumultoasă, printre frunzișul des al copacilor.

Mai fac un pas. Stânca deasupra cascadei este îmbrăcată într-o lumină aurie incredibilă, ca un halou, iar sus de tot, din vârful ei, câțiva pini negri de Banat stau bine înfipți în piatră. Sunt uimitori cum reușesc să își agate rădăcinile sus, pe cele mai abrupte stânci.
Privesc mult acest triunghi de lumină și uit de tot. Este foarte ciudată lumina asta, este dincolo de noi și totuși ajunge direct în noi, purtată de cursul lung de apă. Miraculos.
De sus de tot, apa se predă adierilor de vânt, ca apoi să se împrăștie sub forma unui văl transparent pe stânci.
Mă întorc și zic: hai, plecăm? Deși mă tot opream să mă uit înapoi, fără părere de rău am plecat, pentru că știam că o să iau pentru totdeauna cu mine, jos, acel triunghi de lumină și vălul de apă de pe creștetul stâncilor.

Înapoi la Conac, care ne așteaptă ca pe niște oaspeți de seamă, cam prăfuiți ei, dar nu face mofturi. Pentru el, boierii tot boieri rămân.

Mă uit la acoperișurile lui țuguiate și îmi vine brusc în minte triunghiul de lumină care stătea nemișcat acolo sus, pe stâncile Mehedinților. În hol, iile frumoase din vitrină îmi aduc aminte de vălul fin al cascadei. Frumusețea locurilor văzute astăzi s-a mutat astfel în Conac.

Cum să nu fie el magic și cum să nu te întorci mereu la el? Mai ales că e la drum, ajungi fără să treci ape și să sari din rădăcină în rădăcină. Ce ziceți, încercați?

Titlul și textul de mai sus îi aparțin Domniței Roxana, oaspete al Conacului, pe care o apreciem pentru că revine an de an, mai după mai, la Ponoarele, și pentru că îi este Conacul-casă câte o săptămana în care ia toți munții din preajmă la pas.