HAI LA PONOARELE!

Image

Lacul Zăton

Aflat dincolo de Dealul Peșterii, pe partea opusă Podului lui Dumnezeu, la doar 15-20 minute de mers pe jos de la Conacu Boierului, Lacul Zăton prezintă particularități deosebite, fiind cel mai mare lac carstic din România.

Lacul are legătura cu sistemul hidrografic al Peşterii Ponoarele. Se întinde, în anotimpurile cu precipitații, pe o suprafață de câteva hectare, sub altitudinea de 350 m pe care o are depresiunea. În primăverile ploioase, imediat după topirea zăpezilor, el poate atinge dimensiuni impresionante: 2,5 km lungime, o suprafață de 2 kmp și peste 20 m adâncime în punctul maxim la nivelul sorbului.

Apa poate rămâne în lac mai mulți ani atunci când ponorurile sunt acoperite cu aluviuni aduse de pe versanți.

În anotimpurile secetoase, apa dispare complet prin sorburi în galeriile subterane și iese câțiva km mai jos, în râul Bulba, înainte de a intra în Baia de Aramă.

Acesta are momente când este plin, dar și momente în timpul verii când este complet secat, motiv pentru care i se mai spune și Lacul Fantomă. După ce seacă, peisajul devine arid, malul de pe fundul lacului se crapă în mii de firicele, aducând aminte de imaginile de pe Lună.

Cheile Bălutei

Pentru a ajunge la Cheile Băluței urmați drumul neasfaltat care pornește chiar de lângă Conacu Boierului, în față, spre Pădurea de Liliac și satul Băluța. După aproximativ 4 km, după ce ați traversat satul Băluţa, ajungeți la destinație. Cheile sunt mărginite de Cornetul Băluței și cel al Râienilor, cu altitudini ale pereților calcaroși cuprinse între 300 și 400 m. Chiar la ieşirea din sat se află şcoala şi bisericuţa ridicată pe o stâncă la poalele Cornetului. Pe acolo urcă anevoie o potecuţă la cele câteva case din Cornet, iar pe firul văii drumul coboară pe chei spre satul Delureni.

Valea începe să se închidă, străjuită de cele două cornete: Cornetul Băluţei şi al Buseştilor. Cum cobori, pe partea stângă a drumului se deschide gura peşterii Băluța din care se prelinge firul subţire al unui izvor care seacă în perioada verii, când peisajul devine aproape pustiu, adevărat deşert.

Aceste chei sunt încă foarte puţin cunoscute. Sunt singurele chei de dimensiuni și importanță mai mare de pe teritoriul comunei Ponoarele, cu o lungime de circa 1 km.
De o parte şi de alta a văii sunt grămezi de pietre dislocate sub forma unor grohotişuri coborâte până la marginea drumului. Vegetaţia aproape a dispărut. Doar ici-colea câte un smoc de iarbă poate constitui o hrană săracă pentru caprele cocoţate pe stânci.

Valea se numeşte pe drept cuvânt Valea Seacă şi ţine vreo câteva sute de metri până la poalele unei stânci numită Piatra Dajului. De aici peisajul se deschide şi parcă învie, pentru că de la poalele pietrei ţâşneşte un izvor captat pentru alimentarea complexului balnear de la Bala, localitate-stațiune turistică, aflată la o distanţă de 9 km pe drumul care traversează satul Delureni urmând un frumos traseu împădurit favorabil practicării cicloturismului.

În anul 1967 aici s-au filmat secvențe pentru filmul românesc Dacii.

Moara Crăcucenilor

Pe Valea Morilor, cândva erau înșirate opt mori de lemn, utilizate la măcinarea tradițională a grâului și porumbului. Purtau denumiri în funcție de proprietarii lor, fiind particulare sau aparținând comunității. Pentru construcția lor meșterii pricepuți au folosit lemn de stejar și fag de pe teritoriul comunei. Astăzi, din cele 8 mori, mai există doar una: Moara Crăcucenilor.

„Primele trei mori construite au fost ale bălucenilor și ponorenilor, urmate de moara răiculeștilor - cu doua rânduri de pietre, moara tihoilor, martineștilor și crăcucenilor. Erau singurele mori din Mehedinți organizate pe obști-neamuri. Dar și neamurile din alte sate puteau să macine aici în baza unui regulament nescris. De luni până vineri, în fiecare zi, era programat să macine câte un neam, după care urma alt neam. Singura obligație a celui care folosea moara era să o păstreze curată, dar și să aducă mâncare pentru următorul „client”. Moara nu era folosită doar de neamuri. Aveau acces persoanele și din alte zone, dar trebuiau să îndeplinească aceleași condiții: de a  îngriji moara și de a aduce merinde. Dacă un calator era prins de furtună, se putea adăposti acolo, mânca ce era acolo, dar nu devasta spațiul”, explica Dumitru Borloveanu, fost profesor de limba româna și limba franceza, la școala din Ponoarele.

Principiul de funcționare al acesteia era diferit de cel al morilor obișnuite: apa râului era dirijată printr-un tub către un butoi, unde se crea presiune. Apa împingea paleții sub formă de linguri ai axului vertical, care antrena piatra mișcătoare, poziționată pe orizontal. Între piatră și coș se afla un dispozitiv (ciocoș), care. cu cât era lovit mai des datorita presiunii apei, ajuta la strecurarea unei cantități mai mari de boabe în locul de măcinat.  Acest lucru influența și calitatea fainii, dar proteja și moara care măcina astfel  mai repede. 

Pădurea de liliac

Pădurea de liliac de la Ponoare, o minune a naturii, este o rezervație botanică situată la 3 km de Conacu Boierului, pornind pe drumul comunal ce se termină chiar în fața Conacului. Rezervația se întinde pe o suprafață de 20 ha, la o altitudine de 500 m și reprezintă unica pădure de liliac din țară conservată datorită climatului blând, cu influențe submediteraneene. Este declarata arie protejată conform H.C.J. nr. 26/1994 și Legii nr. 5/2000.

Această rezervație este situată în zona carstului de platformă al Podișului Mehedinți, într-o depresiune intramontană, unde apar numeroase ponoare calcaroase. Cele 20 de hectare ale pădurii de liliac au fost declarate monument al naturii încă din anul 1965, parte integrantă din aria protejată Geoparcul Platoul Mehedinți. 

Influenţa climei submediteraneene a favorizat aici dezvoltarea unei flore specifice: liliacul, frăsinica, vişinul turcesc, mojdreanul, păducelul, cărpiniţa şi mult admirata lalea neagră. Şi fauna reprezintă câteva specii rare, ocrotite de lege: vipera cu corn, scorpionul şi broasca ţestoasă.

Aici, când liliacul înflorește în prima parte a lunii mai, se așterne un covor verde colorat cu nuanțe de la alb la violet, care împrăștie seara, după apusul soarelui, un parfum deosebit.

În amfiteatrul natural al Pădurii de Liliac, mai exact în Valea Prislopului, se organizează în fiecare an Sărbătoarea liliacului, o manifestare folclorică de interes naţional la care participă și se întrec formaţii şi solişti aflați la început de drum sau renumiți. Această manifestare culturală atrage în fiecare an mii de turişti din întreaga ţară. 

Sărbătoarea liliacului are loc oficial din anul 1965, dar ea se ţinea încă din timpuri străvechi, când băieţi şi fetițe, flăcăi şi fete, moşnegi şi băbuţe se adunau pentru a se desfăta la umbra pădurii de liliac.