“Dacă în alte părţi cântecul reprezintă un privilegiu, un dar al celor aleşi, aici, la Ponoarele, el mi s-a părut un fenomen firesc şi de aceea m-a fascinat de la început numărul mare al celor care ştiau să cânte”.  Cornel Boteanu, în vol. Ponoarele, ed a II-a, 2016.

Dragi domniţe şi boieri, ştiţi cât ne e de drag cântul popular românesc, ca şi jocul, aici, la Conacu Boierului de la Ponoarele. Şi găsim de cuviinţă că altfel nu s-ar fi putut, că între atâtea frumuseţi ale locului și-atât de măiastre costume populare nu aveau străbunii noşti cum să nu compună şi muzici pe măsură.

Când au apărut muzica şi lăutarii în colţul nostru de Mehedinţi nu ştim exact, dar ne putem raporta bucuroşi la una dintre legendele pe care vi le tot povestim, cea a lui Nicodim de la Valea Găinii. Se spune că atunci când ponorenii l-au alungat pe sfânt din sat, vârându-i în desagă o găină, iar apoi prinzându-l cu un jaf neînfăptuit, acesta i-ar fi blestemat “să rămână săraci şi să fie cimpoieri şi toboşari”.

Pe vremuri, cântatul era o modalitate de a-şi rotunji veniturile pentru mulţi ponoreni talentaţi. Oamenii erau dotaţi nativ din acest punct de vedere şi prindeau destul de repede meşteşugul. Nunţile, botezurile şi chiar horele, care pe vremuri se ţineau lanţ la sărbători precum Crăciunul sau Paştele, erau mult înfrumuseţate de spectacolele oferite de lăutarii locurilor. În fiecare sat şi comună se găseau mulţi interpreţi şi instrumentişti talentaţi. Unii dintre ei purtau chiar porecle datorită abilităţilor lor muzicale, precum toboşerul. Mai aproape de zilele noastre, neamurile mari de lăutari sau neamurile de mari lăutari, încă mai cântă şi încântă ponorenii şi vizitatorii noştri. Localnicilor şi vecinilor noştri le sunt cunoscute nume precum Colța Vasilică, zis Paganini (vioară), Colța Georgică (acordeon și vioară), Colța Tită (contrabas) sau Sandu Sanislav (vioară și voce), Mioara Colța (voce), Buzner Costel (acordeon), Buzner Geta (voce).

Interpreţii noştri mergeau la competiţii locale, judeţene şi chiar naţionale, iar horele şi serbările săteşti care reuneau toţi tinerii erau nelipsite, mai ales în timpul iernii, când câmpul nu era de lucrat. Toată lumea era talentată şi implicată în aceste forme rudimentare de divertisment, specific vieţii la ţară, astfel încât ele nu erau deloc greu de organizat şi erau tare bine primite de către toată lumea, de la mic la mare.

Astăzi, nu ne rămâne decât să ducem mai departe zestrea dobândită de la înaintaşii noştri şi să încercăm să profităm cât mai des de ea. De asta, cu orice prilej de cântec şi hore, încingem arcuşul şi sârbele în curtea Conacului, cu lăutarii şi artiştii de la Ponoarele sau din împrejurimi.

În încheiere, nu avem cum să nu o menţionăm pe draga noastră Domnica Trop, cunoscută pentru un stil muzical unic. Versurile uneia dintre cele mai cunoscute cântece culese şi cântate de ea, mai jos!

Vă aşteptăm la Conac, să vă bucuraţi de desele noastre momente artistice autentice, cu cânt şi joc!

Sara când răsare luna

Foaie verde ca aluna, sara când răsare luna,
Sara scârțâie fântâna și mândra face cu mâna.
Cu mâna, cu mânica, să mă duc până la ea. (bis)
Ca să-i sărut gurița, ca să-i sărut gurița, măi,
Gurița și ochiu-al drept, care mă face ca s-aștept,
Gurița și ochiu-al stâng, care mă face sa plâng. (bis)

Fire-ai al naibului drace, ce tot faci tu la conace,
Că și eu în conăcele, tu drace nu dai de ele. (bis)
Sara când răsare luna, vorbiseși și eu cu una,
Cum vorbește toată lumea, cum vorbește toată lumea.
Să vină când iasă luna, să vină când iasă luna.
De luna a răsări, mândruța n-o mai veni.
Iată luna-o răsărit, mândruța n-o mai venit.
Vorbiseși și eu cu ea, pentru sâmbătă seara, măi,
Vorbiseși și eu cu ea, pentru sâmbătă seara,
Sâmbăta ne fu sorocu, și nu ne-ajută norocu’
Sâmbăta ne fu sorocu, și nu ne-ajută norocu’.